Inelul imparatului

In vremurile de demult , intr-o cetate imparateasca traia un giuvaiergiu iscusit. Numele lui era Nichita si invatase acest mestesug de la tatal sau. Chiar daca abia implinise 25 de ani, nimeni nu il intrecea in lucrarea bijuteriilor, iar din mainile sale ieseau niste minunatii , incat ajunsese sa fie vestit in toata imparatia. Insa daca ai fi intrebat in oras de Nichita giuvaiergiul , nu prea stia nimeni cine este si unde poate fi gasit. Si asta nu pentru ca nu il stiau pe Nichita , ci din pricina ca , pe tatal lui , oamenii il numeau "Mare este Dumnezeu ", iar dupa ce tatal lui a trecut la cele vesnice , aceasta numire i-a ramas si lui. Multi ii rosteau astfel numele ca sa il batjocoreasca. Insa Nichita nu se supara pe nimeni, ci senin si cu blandete se arata bun si binevoitor fata de toti. Dar de ce il numeau oamenii astfel pe Nichita? In tinerete, tata lui, care fusese de asemenea giuvaiergiu, la fiecare lucru pe care il incepea sau il ispravea , zicea "Mare este Dumnezeu!" slavindu-L pe Domnul pentru toate . Simtind puterea acestor cuvinte , a inceput apoi sa le rosteasca cu mintea si cu gura tot mai des, facandu-i-se precum o rugaciune. Astfel , au ajuns oamenii ca , mai in gluma, mai in serios sa ii spun tatalui sau "Mare este Dumnezeu"
     Tanarul Nichita nu rostea niciodata cu glas cuvintele tatalui sau, insa in mintea sa le purta cu mult drag . Intrucatva el se rusina de aceste cuvinte ,mai ales cand se intampla ca oamenii sa il numeasca astfel. Dar prin parea milostivire a lui Dumnezeu, Nichita a invatat cat de mare este puterea acestor cuvinte, datorita unei intamplari pe care a trait-o el insusi.

     La putina vreme de la moartea tatalui sau, imparatul l-a chemat la curte spre a-i porunci sa-i faureasca ceva . Insa imparatul avea un gand tainuit. Tatal lui Nichita lucrase multe podobe pentru cei de la curte si insasi familiei stapanitorului. Intre acestea era si un inel, pe a carui nestemata era inscris semnul Sfineti Cruci cu pecetea: IC XC NI KA - ceea ce in greceste inseamna Iisus Hristos Biruitorul. Imparatul poruncise in tineretile sale sa i se faca acest inel, pentru ca vazandu-l in toata vremea pe mana sa, sa-si aduca aminte ca biruinta adevarata n-o poate da decat Hristos- Dumnezeu. Trecuse mult timp decand tatal lui Nichita ii faurise inelul , iar imparatul imbatranise. Din pricina batranetii , degetele sale se ingrosasera si inelul a inceput sa il tranga. Cu mare greutate l-a dat jos de pe deget iar apoi a cerut sa fie chemat Nichita.
     Sosind la palat , tanarul giuvaiergiu fu poftit in odaia de taina a imparatului. Cand a intrat Nichita, stapanitorul privea pe fereastra frumusetea marii. Apoi se aseza pe un scaun si ii spuse lui Nichita:
- In urma cu foarte multi ani, tatal tau mi-a faurit acest inel in care mi-a prins cea mai de pret nestemata a mea. Dar, iata ca vremea a trecut , degetele mele s-au ingrosat si acest inel ma trange . Iata, ti-l incredintez tie, ca sa-l faci potrivit pentru degetul meu.
     Imparatul ii dadu inelul , legat intr-un frumos servet de matase si ii zice:
-Raspunzi cu capul de acest inel si de nestemata prinsa in el.
      Nichita lua legatura cu inelul si ii fagadui imparatului ca se va stradui sa-l faca dupa masura si , cu ajutorul lui Dumnezeu , i-l va aduce peste trei zile. Dupa aceea , se inchina si pleca.
     Insa tanarul giuvaiergiu nu stia ce ii pregatise imparatul. Acesta vroia sa il puna la incercare pe Nichita, asa ca a scos in inel nestemata cu pecetea crucii si a aruncat-o pe fereastra , tocmai in valurile marii. Cand a ajuns acasa si a desfacut servetul de matase , Nichita s-a ingrozit , vaznad ca inelului ii lipseste piatra pretioasa. Nu mai stia ce sa faca. Daca ar fi mers acum la imparat si i-ar fi spus ca i-a dat inelul fara piatra , ar fi fost pedepsit cu moartea, ca un hot. Doar ii spusese ca raspunde cu capul De s-ar fi dus peste trei zile, lucrurile ar fi stat la fel , numai ca ii ramanea un rastimp. Nu mai avea nadejde de scapare. Doar Dumnezeu il mai putea ajuta. Atunci se duse degraba inaintea icoanei si incepu sa se roage asa:
- Doamne, mare este multimea bunatatilor Tale. Tu vezi acum necazul meu si Insusti stii ca nici un om nu ma poate ajuta , ci numai nemarginita Ta bunatate. Ajuta-ma precum stii si nu ma parasi. Mi-e nu-mi ramane sa fac decat cum mi-a poruncit imparatul. Iar daca tu ai hotarat ca zilele mele sa se incheie in vremea tineretii, faca-se voia Ta, iar pe mine sa ma miluiesti cu bunatatea Ta , in viata cea vesnica. Doamne, mare esti Tu, fa cu mine cum voiesti!
     A doua zi de dimineata, Nichita se apuca de lucru la inel, iar tanara lui sotie merse la targ pentru a cumpara peste pentru masa de  pranz.
     In vremea in care el era in atelier si lucra , sotia lui s-a intors de la piata si a inceput sa curete pestii pe care ii cumparase. Cand a spintecat cel dintai peste, dintauntrul lui s-a invit o piatra foarte frumoasa, stralucitoare, care avea insemnata pe ea pecetea lui Hristos. Minunandu-se de frumusetea acesteia o lua si alerga degraba la Nichita in atelier si ii povesti cum gasise piatra. Privind nestemata si ascultand cuvintele femeii , Nichita a inmarmurit. Dupa catava vreme, a luat piatra din mana sotiei , s-a inchinat si , dupa ce a sarutat-o , a grait cu nespusa bucurie si recunostinta in glas :
- Mare este Dumnezeu!
Apoi i-a povestit nevestei sale tot ceea ce nu indraznise sa-i spuna in ajun. Auzind unele ca acestea, cu lacrimi in ochi femeia a spus.
- Cu adevarat mare este Dumnezeu!
Indata si-au plecat amandoi genunchii inaintea icoanei si I-au multumit Domnului pentru mila pe care o facuse cu ei.
    Dupa ce a ispravit inelul si i-a asezat nestemata minunata, in cea de a treia zi, Nichita a mers la imparat. Acesta se afla in sala tronului , impreuna cu ai sai curteni si a dat porunca sa fie adus inaintea lui tanarul giuvaiergiu. Nichita intra , fara sa-i fie teama si, ajuns in fata tronului se inchina. Apoi zise:
- Preainaltate imparate, cu adevarat , mare este Dumnezeu! Cu ajutorul si mila Sa , am implinit porunca mariei tale.
Apropiindu-se de tron , ii dadu imparatului servetul de matase in care era impachetat inelul. Stapanitorul il desfacu grabnic si descoperi inelul care avea piatra pusa precum fusese inainte. Atunci il lua pe Nichita , il duse in odaia de taina si ii spuse:
- Nichita, tatal tau mi-a slujit pana la batranete si tuturor le era cunoscuta credinta lui. Dupa moartea lui am vazut ca mostenesti mestesugul dar nu am stut daca ii urmezi si in credinta. De aceea , am socotit ca este drept sa te pun la incercare. Asa ca am scos nestemata inelului si, iata, pe aceasta fereastra am aruncat-o in mare , cu mana mea. Asadar spune-mi cum de piatra se afla locul ei si prin ce minune s-a intamplat acest lucru nemaipomenit.
Auzind acestea , Nichita se minuna si ii povesti imparatului cum s-au intamplat faptele.
 Atunci imparatul , imbratisandu-l pe Nichita ii ceru iertare . Si indata luandu-l cu sine l-a dus in sala tronului unde era adunata toata curtea. Asezandu-se pe tron , marele stapanitor marturisi inainte tuturor cele intamplate cu minunatul inel. Dupa ce ispravi, imparatul cobori de pe tron si isi dadu coroana jos. Apoi isi facu semnul Sfintei Cruci, saruta pecetea de pe nesteamata inelului si rosti cu glas puternic :

-         Cu adevarat, mare este Dumnezeu!

De atunci tanarul Nichita nu s-a mai rusinat niciodata sa rosteasca minunatele cuvinte pe care le invatase

de la tatal sau. Iar imparatul ori de cate ori privea inelul de pe mana, se veselea nespus de minunea la care

Dumnezeu il facuse partas.

Dupa povestirea populara "Inelul imparatului" - din cartea "Cat de mare e dragostea lui Dumnezeu pentru oameni"

Al patrulea mag

Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi operlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon,unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentrua-1 îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea 1-auîntârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-1 ducea spreBethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt,pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgăunei tinere femei copilul pentru a-1 omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:

- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va

afla de târgul nostru.

Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit.

Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.

Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus,însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina,Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poategăsi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâtatimp. Insă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:

- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.

Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de feri-cire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:

- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...

- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.

- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat.Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela careîl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.

Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult deoameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.

Dupa "Pilde si povestiri ortodoxe cu talc" de Leon Magdan

Cele patru piersici

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia cate o piersica. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă,când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:

- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?

- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat,apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.

- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar.

Dar Tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...
- Şi apoi?

- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că

tare bune erau.

- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om

lacom că "lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă". Dar ţie ţi-a

pcut piersica, a fost bună? - l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!

- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de

vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul 1-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?

- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e

bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:

- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma

vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

Dupa « Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe »  de Leon Magdan

Din copilaria Sfantului Nectarie

Zilele şi nopţile se rostogoleau iar, implacabil, ca roţile carului. Între timp se abătu o iarnă grea, cu zăpadă şi ploi necontenite. Frigul era de neîndurat. Şi totuşi el îndura. Îi era cumplit de frig. Într-o seară, temător, se duse la stăpân, pe care îl găsi stând la birou, mâncând ceva bunătăţi.

• Ce vrei? Îl repezi acela încruntat.
• Domnule, ... mă iertaţi. Mi s-au rupt hainele... Priviţi.
• Să scrii la tine-n sat să-ţi trimită altele.
• Sunt săraci, domnule, foarte săraci. Tatăl meu...
• Hai, pleacă. Am treabă. Şi fii atent, că te dau afară.

Se duse în cotlonul său şi, ghemuit, plânse noaptea-ntreagă, udându-şi perna umplută cu paie. Şi avu un vis. Îl visă pe Atotputernicul, iubitul său Domn, undeva aproape de Balîclî.  Îl văzu stând în picioare şi, deodată, Îl auzi vorbindu-i şi întrebându-l de ce plânge necontenit. El, stând tot întins pe culcuşul lui de paie - distanţele şi spaţiile se anulează în vise - îşi întinse gâtul şi încercă să-I răspundă dar nu izbutea să vorbească. Parcă avea limba legată, de nu putea scoate nici un cuvânt! Era un coşmar.

Aproape în zori sări din pat, luă o hârtie şi un creion şi scrise:

„Hristose al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au iaşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-a dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei.

Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ... Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, Anastasios."

Puse scrisoarea în plic, o lipi, luă iar un creion şi scrise: „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos - În Ceruri"

Înainte să se lumineze bine de ziuă şi să prindă a se desluşi limpede lucrurile, se clăti cu puţină apă, se îmbrăcă în grabă, se încălţă şi o luă spre poştă. Străzile erau aproape pustii. Doar un salepgiu alunecă pe lângă el ca o umbră, cu căruţul său şi doar vecinul său, chir Themistoklis, ce-avea chiar peste drum o prăvălie în care vindea tablouri şi rame de tot soiul, dar şi ţigări îi ieşi în cale.

-Anastasis, încotro, aşa cu noaptea-n cap?

-La poştă...

-Ia stai. Dă-mi ce ai şi le pun eu la poştă. Nu vezi ce frig îţi e, sărmanul de tine. Întoarce-te acasă. Te pomeni că te-oi mai şi îmbolnăvi de pneumonie pe frigul ăsta. Şi cine s-o-ngriji de tine?...

-Vă mulţumesc.

Oare cum de scrisese aşa, în grabă? Oare cum de fusese atât de copilăros şi de înflăcărat? Cine ştie? Când eşti la nevoie, încerci orice.

Oh, acest chir Themistoklis, proprietarul prăvăliei de peste drum! Cum l-am putea numi? Înger, întruchipare a iubirii semenilor? Cu siguranţă fusese trimis de Bunul Dumnezeu. Neîndoios va fi căscat ochii a mirare, văzând acel plic ciudat. Intră la bănuieli, îl deschise şi, citind scrisoarea către Bunul Dumnezeu, fu cuprins de o mare emoţie.

Într-o săptămână îi trimise băiatului, tot cu poşta, un pachet cu de toate - haine, încălţări, îmbrăcăminte de corp şi chiar ceva bani. Peste toate puse o carte poştală pe care scrise cu litere mari, caligrafiate:„De la Hristos pentru Anastasis."

(SFÂNTUL NECTARIE - Sotos Hondropoulos)

Porumbeii prieteniei

        Vlad si Mihai , copii cuminti si insteti, locuiau in oras , foarte aproape unul de celalalt. Vlad, ai carui parinti erau bogati, avea un porumbar- o mica crescatoarie de porumbei . Avea porumbei deosebiti, din soiuri rare si frumoase. Bietul Mihai era mai saracut si nu avea decat cativa porumbei simpli.


       O data, doi porumbei de rasa de-ai lui Vlad au intrat in porumbarul lui Mihai. Cand i-a vazut , si-a zis :

        - Ce fericit as fi daca acesti porumbei ai fi ai mei ! Ce pene frumoase si ce coada stufoasa si rotunda au ! Dintre toti porumbeii lui Vlad , acestia doi imi plac cel mai mult !

        I-a venit in minte sa si-i insuseasca si sa-i tina ascunsi . Dar dintr-o data si-a zis :

         -Nu , nu. Nu voi face acest lucru. Vlad este prietenul meu. Necinstea nu aduce niciodata fericirea. Cum voi mai putea eu sa il privesc in ochi ?

        Asadar Mihai a prins porumbeii si s-a dus sa i-i duca lui Vlad.

        Aceasta fapta l-a impresionat foarte tare pe Vlad, pentru ca stia ca Mihai e dintr-o familie sarmana. I-a multumit ca i-a adus porumbeii inapoi. Apoi s-a tot gandit cum sa-l rasplateasca pe prietenul sau. Vlad a luat primele oua ale celor doi porumbei , a intrat in taina in porumbarul lui Mihai si le-a schimbat cu ale altor porumbei. Cand puisorii au iesit din oua si au inceput sa le creasca penele , Mihai s-a mirat foarte tare , vazand ca seamana cu porumbeii lui Vlad.Plin de bucurie, s-a dus la el si i-a spus de neasteptata minune.

        Vlad a inceput sa rada si i-a povestit cum a schimbat ouale ca sa-l rasplateasca pentru prietenia si fapta lui frumoasa.

Catre cel care urmeaza vocea cugetului sau,

Pururea se indrepteaza degetul lui Dumnezeu

Poveste preluata din cartea "In cautarea bucuriei. Povestiri pentru copii, parinti si bunici"

Si sfintii au fost copii

      Cu 1600de ani in urma, domnea peste regatul sau un imparat puternic si credincios, dar care nu avea nici un fecior. Si desi imbatranise, nu si-a pierdut nadejdea si, impreuna cu imparateasa, se rugau in fiecare zi, cerandu-i lui Dumnezeu sa le binecuvanteze casa cu un baiat care sa mosteneasca tronul. Bunul Dumnezeu s-a indurat de rugaciunile lor si iata ca peste putina vreme s-a nascut in palatul regelui un prunc frumos si voinic, pe care l-au botezat Onufrie (care inseamna ”mereu fericit”). Dar, printr-o descoperire dumnezeiasca, imparatului i s-a aratat ca rostul acestui prunc minunat este sa creasca departe de palat si de galceava lumii. Asa ca acesta si-a luat fiul si, cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns dupa cale lunga sa le-ajunga, la portile unei manastiri. Calugarii l-au “infiat” pe micutul print, fagaduind sa-l creasca in credinta si cumpatare. Imparatul le-a multumit si, punandu-si nadejdea in mila Domnului, l-a lasat pe prunc la manastire si s-a intors la treburile statului.
       Iata ca au trecut cativa anisori, iar copilul crescuse. Se invatase chiar sa mearga singur, in fiecare zi, sa-i ceara calugarului de la bucatarie cate o bucata de paine. Pleca multumit rupandu-si pentru sine cate o bucatica, sa-si astampere foamea, dar cu restul de paine disparea in biserica. Iar calugarii, care munceau de zor primprejurul manastirii se intrebau nedumeriti ce-o face baietelul cu painea, ca doar nu o sta in biserica sa manance?! De fapt, micul Onufrie se ducea grabit la icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus in brate si aseza in fata icoanei bucata de paine, spunandu-i Pruncului Iisus Hristos:
       -Si tu esti mic si poate ti-o fi si tie foame…Uite, ti-am adus paine proaspata, sa mananci si tu.
       Apoi pleca bucuros si multumit.
       Dar calugarii, nestiind nimic din toate acestea, s-au hotarat sa-l dezvete pe copil sa mai intre cu painea in biserica. Asa se face ca, intr-o zi, cand micul Onufrie a venit iar sa ceara o bucata de paine, caci i se facuse foame, parintele calugar de la bucatarie i-a zis ca azi nu primeste bucata de paine. Sa se duca in biserica sa ia painea de unde-a pus-o.
        Nedumerit, baietelul a plecat cu lacrimi in ochi. A intrat in biserica, s-a dus la icoana Maicii Domnului cu Mantuitorul si, cu lacrimi in ochi, a inceput sa se roage de Pruncul Iisus:
        -Am venit la Tine, fiindca mi-e foame … Asa ca te rog, da-mi si mie o bucatica de paine, ca si eu Ti-am dat, cand am avut!…
         Chiar in acea clipa o dumnezeiasca minune s-a intamplat! Pruncul Iisus, zugravit in icoana, si-a intors privirea catre baiat, i-a zambit si, aplecandu-se din bratele Sfintei Sale Maici, i-a intins micutului Onufrie o paine mare si frumoasa, calda si cu miros imbietor.
          Baietelul s-a luminat la chip, a multumit frumos si a plecat cu painea in brate, dar cu mare greutate, caci nu era doar o bucata de paine, cum dusese el la icoana, ci o paine mare si grea, pe care copilasul de doar c ativa anisori abia o putea tine in brate. Si fiind mai mult decat ar fi vrut el sa manance, s-a dus cu ea la parintele staret si la ceilalti calugari sa le dea si lor.
          -Ia uitati ce mi-a dat mie Pruncul Iisus!-zicea cu bucurie copilul, mandrindu-se cu ditamai painea proaspata din bratele sale.
           Calugarii toti au ramas uimiti de minunea savarsita. Parintele staret le-a impartit tuturor cate o bucata din sfanta paine, ca sa fie tuturor spre binecuvantare si invatatura, iar calugarii au spus cu totii ca niciodata in viata lor nu au mancat o paine atat de buna.
              Desigur, doar era “framantata” din dragoste si “coapta” la flacara credintei si daruita lor printr-o minune atat  de frumoasa, cum numai Dumnezeu Bunul si Milostivul stie sa faca!

(Viata Sfantului Onufrie, dupa Leon Magdan , cartea " Povesti cu sfinti ) 

Povestire ortodoxa - Cele doua vasle

Asculta mai multe audio Blog

Poveste despre curaj

      Nu de mult erau doi copii care se dadeau cu patinele pe un lac inghetat.Era o dupa-amiaza innorata si friguroasa, dar copii se jucau fara probleme, cand deodata gheata s-a crapat si unul dintre ei a cazut in apa.  Celalalt copil, vazand ca pretenul lui se sufoca sub gheata a luat o piatra si a inceput sa bata cu ea , cu toata forta pana ce a reusit sa sparga gheata si sa il salveze pe prietenul sau. Cand au ajuns pompierii si au vazut ce s-a intamplat , s-au intrebat : cum a reusit ? Gheata era foarte groasa , este imposibil sa fi putut sa o sparga cu piatra aia si cu manutele lui asa de mici!
     In acel moment a aparut un batran si a zis : "Eu stiu cum a facut ". "Cum?" l-au intrebat , si el a raspuns :
 "Nu era nimeni in apropiere ca sa-i spuna ca nu se poate"