Din copilaria Sfantului Nectarie

Zilele şi nopţile se rostogoleau iar, implacabil, ca roţile carului. Între timp se abătu o iarnă grea, cu zăpadă şi ploi necontenite. Frigul era de neîndurat. Şi totuşi el îndura. Îi era cumplit de frig. Într-o seară, temător, se duse la stăpân, pe care îl găsi stând la birou, mâncând ceva bunătăţi.

• Ce vrei? Îl repezi acela încruntat.
• Domnule, ... mă iertaţi. Mi s-au rupt hainele... Priviţi.
• Să scrii la tine-n sat să-ţi trimită altele.
• Sunt săraci, domnule, foarte săraci. Tatăl meu...
• Hai, pleacă. Am treabă. Şi fii atent, că te dau afară.

Se duse în cotlonul său şi, ghemuit, plânse noaptea-ntreagă, udându-şi perna umplută cu paie. Şi avu un vis. Îl visă pe Atotputernicul, iubitul său Domn, undeva aproape de Balîclî.  Îl văzu stând în picioare şi, deodată, Îl auzi vorbindu-i şi întrebându-l de ce plânge necontenit. El, stând tot întins pe culcuşul lui de paie - distanţele şi spaţiile se anulează în vise - îşi întinse gâtul şi încercă să-I răspundă dar nu izbutea să vorbească. Parcă avea limba legată, de nu putea scoate nici un cuvânt! Era un coşmar.

Aproape în zori sări din pat, luă o hârtie şi un creion şi scrise:

„Hristose al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au iaşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-a dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei.

Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ... Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, Anastasios."

Puse scrisoarea în plic, o lipi, luă iar un creion şi scrise: „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos - În Ceruri"

Înainte să se lumineze bine de ziuă şi să prindă a se desluşi limpede lucrurile, se clăti cu puţină apă, se îmbrăcă în grabă, se încălţă şi o luă spre poştă. Străzile erau aproape pustii. Doar un salepgiu alunecă pe lângă el ca o umbră, cu căruţul său şi doar vecinul său, chir Themistoklis, ce-avea chiar peste drum o prăvălie în care vindea tablouri şi rame de tot soiul, dar şi ţigări îi ieşi în cale.

-Anastasis, încotro, aşa cu noaptea-n cap?

-La poştă...

-Ia stai. Dă-mi ce ai şi le pun eu la poştă. Nu vezi ce frig îţi e, sărmanul de tine. Întoarce-te acasă. Te pomeni că te-oi mai şi îmbolnăvi de pneumonie pe frigul ăsta. Şi cine s-o-ngriji de tine?...

-Vă mulţumesc.

Oare cum de scrisese aşa, în grabă? Oare cum de fusese atât de copilăros şi de înflăcărat? Cine ştie? Când eşti la nevoie, încerci orice.

Oh, acest chir Themistoklis, proprietarul prăvăliei de peste drum! Cum l-am putea numi? Înger, întruchipare a iubirii semenilor? Cu siguranţă fusese trimis de Bunul Dumnezeu. Neîndoios va fi căscat ochii a mirare, văzând acel plic ciudat. Intră la bănuieli, îl deschise şi, citind scrisoarea către Bunul Dumnezeu, fu cuprins de o mare emoţie.

Într-o săptămână îi trimise băiatului, tot cu poşta, un pachet cu de toate - haine, încălţări, îmbrăcăminte de corp şi chiar ceva bani. Peste toate puse o carte poştală pe care scrise cu litere mari, caligrafiate:„De la Hristos pentru Anastasis."

(SFÂNTUL NECTARIE - Sotos Hondropoulos)