Livada răsuna de cântecele păsărilor, de zumzetul insectelor şi de foşnetul frunzelor atinse de vântul ce anunţa venirea toamnei. O fetiţă vorbea cu vrăbiile în luna lui gustar şi îşi arăta albeaţa dinţilor. Vântul îi mângâia creştetul şi se simţea răsfăţată.
- Mi-aş dori atât de mult să pot zbura asemeni vouă! şopti copila.
- Nu e atât de greu, dar te vei zgâria de crengile arborilor, de piscurile munţilor. Apoi află că va fi necesar să îţi cauţi hrană. Oamenii nu sunt atât de darnici. Tu, de exemplu, când ai lăsat ultima oară firimituri la fereastră? grăi o vrăbiuţă guralivă şi veselă.
- Într-adevăr a trecut ceva vreme de când am făcut acest gest. Voi fi mai atentă de acum încolo, îngăimă fetiţa.
Dintre straturile cu legume, aşezate cu migală printre pomii fructiferi, se auzi timid o şoaptă.
- Cât mi-aş dori să fiu un gogoşar!
Dând frunzele la o parte, copila a descoperit un ardei gras, galben, frumos, dar foarte trist. Broboane de lacrimi se prelingeau dinspre codiţa ce îl ţinea prins pe tulpină spre pământ.
- Dar şi tu eşti gustos şi frumos, cu multe vitamine.
Ardeiul nu a răspuns. Doar ofta şi iar ofta.
- Uneori şi eu aş vrea să fiu o minge colorată şi să mă rostogolesc, să fiu mângâiat şi îmbrăţişat de copii.
Întorcând capul în direcţia de unde veneau cuvintele, fetiţa a exclamat:
- Hei, un pepene vorbitor! Dragule, dar şi tu eşti atât de colorat: verde închis la exterior, misterios, şi roşu aprins îm interior, şi dulce, şi gustos. Nu înţeleg de ce nu eşti fericit, zău aşa!
Pepenele ofta şi iar ofta.
- Cât mi-aş dori să fiu creangă, să văd împrejurimile.
- Cine o vorbi acum? se întreba micuţa.
- Eu, rădăcina acestui arbore. M-am săturat să fiu ascunsă în pământ, să mă lupt cu insectele şi viermii.
- Dar eşti atât de importantă! Dacă nu ai fi tu, arborii nu ar mai creşte, nu ar mai face fructe.
Rădăcina ofta şi iar ofta.
- Ba şi eu ce aş dori să fiu rădăcină, grăi timid o ramură. Nu mai vreau să stau în soare, să ascult mereu gălăgia păsărilor.
- Dar tu susţii frunzele care hrănesc vieţuitoarele. Ai un rol important, nu este cazul să te plângi.
Ramura ofta şi iar ofta.
- De câte ori am visat, stând în cutia mea, să fiu un contrabas, îşi împărtăşi dorinţa, cu elan şi voce puternică o vioară rezemată de tulpina unui gutui.
- Tu vorbeşti? întrebă speriată fetiţa. Ne cunoaştem de patru ani şi nu mi-ai spus nimic, niciodată.
- Ei, ce rost avea? Eşti prea micuţă să cânţi la contrabas.
Vioara ofta şi iar ofta.
Ameţită şi obosită de atâtea văicăreli şi nemulţumiri, copila s-a aşezat pe rădăcinile bătrâne şi groase ale unui măr. A scos încet, cu degete firave şi lungi precum nişte creioane ascuţite, un evantai realizat din lemn de bambus. În timp ce îşi făcea vânt, auzi un scâncet:
- Oare voi fi vreodată acordeon?
- Asta e prea de tot. Ce se întâmplă de toată lumea e nemulţumită? Eu ce să mai spun că nu am mai crescut şi sunt cât o păstaie de fasole, deşi am împlinit 7 ani?!
Pe neaşteptate, vântul a căpătat înfăţişarea unui zmeu, şi a început să sufle puternic peste livadă, peste casele din împrejurimi, peste dealurile rotunjite.
Fetiţa s-a făcut ghemotoc şi s-a adăpostit în scorbura mărului pe rădăcinile căruia se odihnise.
- Am să rezolv eu aceste nemulţumiri. Să învăţaţi să vă vedeţi rostul pe aceste meleaguri şi să apreciaţi întotdeauna ceea ce sunteţi, urlă zmeul.
Pe negândite sau cât ai putea spune “peşte”, fetiţa cât o păstaie de fasole a fost luată pe sus şi obligată să zboare. Fiind uşoară, a plutit câteva minute în aer, apoi s-a agăţat de crengile unui fag înalt şi a rămas atârnată acolo.
Ardeiul gras, s-a micşorat, s-a umflat, transformându-se într-un gogoşar roşu. Văzând aşa frumuseţe, stăpâna livezii l-a cules pentru a-l pune la murat pentru iarna lungă ce urma să sosească în câteva luni.
- Mai vreţi? Vă arat eu vouă nemulţumiri, râdea zmeul cu gura până la urechi, zguduind pământul.
Pepenele a fost colorat de razele soarelui în multe colori. A devenit o minge. Un băieţel a lovit-o cu putere şi, întrând în sârma ghimpată ce împrejmuia livada, s-a spart. Un fâsâit încet şi trist, atât s-a auzit.
Rădăcina, tot tânjind după soare a ieşit din pământ. Ramurile au fost trântite pe sol, aşa cum îşi doreau. Pomul s-a uscat, nemaivând apă.
Vioara a început să crească şi tot a crescut până ce corzile au cedat, şi s-au rupt. Din acea clipă, nu a mai cântat.
Dintr-o dată, evantaiul se întindea şi se tot întindea. Aerul ce atingea fiecare cută scotea un sunet. Evantaiul era fericit şi mândria îl cucerise rapid. Părea că reuşise să îşi împlinească dorinţa. La următoarea întindere, a cedat şi s-a rupt în multe bucăţi.
- Acum sunteţi fericiţi? Nu era mai bine să vă limitaţi şi să fiţi voi înşivă? Credeţi că alţii sunt mai interesanţi decât voi. Nu este adevărat! Fiecare obiect, vieţuitoare, om are un rol important pe pământ.
- Te roooog, iartă-mă şi coboară-mă de aici, striga cât putea micuţa, destul de speriată.
- De data asta te ajut, dar cu o condiţie, spuse zmeul.
- Oricare, oricare, oricare. Promit să fac ce îmi ceri, răspunse copila cu lacrimi în ochi.
- Să povesteşti prietenilor tăi despre expresia “fii tu însuţi/însăţi”.
- Cu mare drag, cu mare drag, confirmă cu voce tremurândă fetiţa.
Din acea zi, fiecare obiect, plantă, vieţuitoare, om a învăţat că nu e bine să tânjească să fie altceva.
Există o poveste în tot ce ne înconjoară.
- Chiar şi în lacrimi sau în picăturile de ploaie, şopti fetiţa?
- Chiar şi în ele… dar despre povestea lor, cât de curând, afirmă vântul, mângâindu-i blând creştetul.
Luna a zâmbit, suflând linişte şi vise frumoase peste copila cât păstaia de fasole.
- Vei creşte, copilă isteaţă. Dormi în pace. Somn uşor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu