joi, 22 aprilie 2010

Despre lucruri simple

Puiul

De Costache Ioanid
Trist

şi singur în găoace,

puiul galben-auriu

a simţit într-un târziu

că-i stingher,

că n-are pace.

A simţit că lumea lui

tot mai strâmbă

nu ştiu cum,

se face...

"Ce-o fi asta?"

se gândi.

"Cum de m-a ajuns năpasta

să trăiesc într-o mărgică,

într-o casă

tot mai strâmbă,

tot mai mică?...

Să nu pot să-mi aflu loc

nici pe faţă,

nici pe spate.

Şi să-mi crească,

după toate,

uite

ce nătâng de cioc!

Ce vrei tu?

Vorbesc cu ciudă

eu cu ciocul,

ca un prost...

Însă ciocul ce s-audă?

Cade-n stânga,

bate-n dreapta

şi-mi atârnă

ca o bârnă

fără rost.



Mi-ai ieşit şi doi ochi mici.

Ce să fac cu ei aici?

Mi-au crescut şi aripi grele.

Ce să fac aici cu ele?

Iar sub pântec,

la picioare,

se făcură nişte ghiare...

lungi... cu vârfu-ncovoiat...

Simt că toate-n pântec mi-au intrat!

Doamne,

pentru ce mi-ai dat

daruri care-mi sunt povară?..."



Şi,

lăsat pe partea stângă,

a-nceput uşor să plângă

puiul

pentru-ntâia oară...



*



Dar deodată,

în găoc,

bate cineva de-afară...

Cioc!

Cioc, cioc!

Inima în pui se zbate,

se-nfioară.

Cine...

oare cine bate?...



Cu un tremur ca de-o vrajă,

a bătut şi puiu-n coajă.

Uite!

Sub ciocănituri solide

se deschide

o fereastră!

Doamne,

ce privelişte măiastră!

Apoi uite-acum cât loc...

unde poate să alerge

să se joace,

să se culce...

Iar un glas atât de dulce,

glas de mamă...

andantino,

iată,

îi vorbeşte:

Vino...

Şi sări degrabă puiul

din bârlogul vieţii vechi.

O, acum cât e de bine

să ai ochi,

să ai urechi!...

Ce frumoasă e lumina!...

Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.

Asta ce-i?

Un fir de iarbă...

Iar acolo?

E grădina...

Şi-nălţând privirea-n soare,

puiul,

suflet de pripas,

a bătut din aripioare

şi-a făcut întâiul pas.

Iar apoi,

dup-o clipită,

a zărit într-un arbust

o grăunţă rumenită.

Mm!

Da´ bună e la gust!

Iar colea, o gâză mică

pe un fir de busuioc.

Doamne,

ciocuşorul totuşi

nu e...

nu e rău de loc!

Dar aici în noua ţară,

ce s-ar fi făcut el oare

fără aripi, fără ghiare,

fără vechea lui povară

din căsuţa cea sihastră?

Bietul pui...



*



Fraţii mei,

povestea lui

nu-i decât povestea noastră...



Cinste,

curăţie,

milă,

jertfă,

inimă umilă,

lacrimi grele,

bunătate,

şi suspine după stele,

bine,

dar acestea toate...

ce să faci aici cu ele?

Să fii mut ca oaia-n strungă,

cu răbdare (îndelungă!),

să nu fugi după avere,

după nume,

să iubeşti pe cel ce-i gata,

de-ar putea,

să te sugrume,

bine,

dar acestea toate...

ce să faci cu ele-n lume?

Când sub soare are preţ

numai zâmbetul isteţ,

numai vorba îndrăzneaţă,

numai paşii rari şi grei,

numai mâna cu mănuşă

care trage la cenuşă

de la toţi

pe turta ei;



da,

când viaţa e-o berbuncă

unde toţi străbat răscrucea

şi în calea ta aruncă

spini şi cioburi

fără număr,

tu,

să-ţi iei în taină Crucea

şi s-o duci umil pe umăr...

suspinând discret,

cuminte,

sub scuipatul de ocară...

O, Părinte,

Creatorule-ndurat,

oare pentru ce ne-ai dat

daruri

care sunt povară?



*



Pentru ce?

Nu ştii?

Aşteaptă...

Vine-o clipă,

un soroc,

când la marginile lumii

cineva din cer va bate...

Cioc!...

Cioc, cioc!

Şi-n acest străvechi găoc

se va face o fereastră

către lumea cea măiastră.



Şi-atunci,

frate,

cât va fi de bine

să ai pieptul cu suspine,

să ai umerii cu Cruce,

să ai tâmplele cu spini,

să ai faţa toată plină

de a lacrimilor salbe!

Căci acestea toate, toate,

se vor face... aripi albe

şi tunică de lumină

şi cunună de rubini

şi toiag de-mpărăţie,

care ştie lumi să-nfrunte

(după cum Ioan ne-a spus!)

când ne va sclipi pe frunte

numele etern,

HRISTOS IISUS!





Costache Ioanid

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

BAckground